Florile şi pietrele din „Comoară”
La noi în sat, la Cetea este o peşteră. Nu m-am băgat niciodată în ea, că mi-a fost frică, dar treceam pe lângă ea câteodată, când mergeam cu vacile. Pe-acolo, locu-i mai pietros… Se întâmpla să mă duc câteodată şi cu tata şi atunci el cosea şi eu îngrijeam de vaci. Îl ajutam şi eu cum puteam, că mai împrăştiam brazdele… Acolo este o fântână cu apă bună-bună… Fântâna aia n-a secat niciodată… Tata îmi povestea când stăteam cu el că pe-acolo, pe vremuri, au fost strămoşii noştri, dacii. Zicea că ei au avut acolo o aşezare.
‒ Ce făceau aici dacii?, îl întrebam eu.
‒ Se ocupau cu albinele şi cu animalele… Toată partea asta a fost a lor…
Când mai găseam cioburi, ca orice copil, le adunam şi tata zicea:
‒ Vezi Leonoră, ăsta a fost un blid de-al dacilor. Asta a fost o oală…
‒ Tată, cum au fost dacii?
‒ Au fost oameni drepţi, Leonoră, şi bogaţi…
Eu am crescut pe o străduţă la care-i zice Comoară, aşezată cu un kilometru mai în sus de sat. Acolo erau câteva case în care stăteau oameni, dar erau mai mult vii sau locuri pe care oamenii puneau porumb şi grâu sau le lucrau ca grădini. După ce am auzit că dacii au fost oameni bogaţi, am crezut că acolo, la noi, nu se poate să nu fi ascuns ei ceva bogăţii: oale cu bani de aur sau argint, căci aşa îmi închipuiam eu o comoară… O fi avut vreunul avere multă, m-am gândit eu, şi a ascuns-o în pământ. De-aia poate că se cheamă locul acesta „Comoară” După ce m-am făcut mai mărişoară, tata m-a-ntrebat:
‒ Leonoră, tu cum crezi că-i o comoară?
‒ I-aşa un loc plin de bani şi de aur…
‒ Draga tatii, aia nu-i comoară… De la Ionuţ Ciobanul către noi în sus, pe o parte este o vie bogată, plină toamna cu struguri. Pe cealaltă parte este o grădină plină de pomi… (Aşa era…) Dinsus de grădina lui Constandinu Prinţărului sunt câteva bucăţi de pământ bune, a lui Ionuţ şi a noastră, şi dacă le diregem cu oile şi cu animalele, pământu-i bun. Vezi tu, Leonoră, moşu-to Victor a fost o comoară, că a altoit o grămadă de pomi şi de vii. Comoara-i pământul bun, lucrat ca lumea, şi omul harnic şi gospodar… Nu banii şi bogăţiile… Mai jos de casa lui Niculae Crişan aveam o grădină. Moşu a făcut de aveam tot felul de pomi. Acolo noi aveam dintr-un păr sau dintr-un măr trei feluri de poame. Şi-acum noi avem un păr cu două feluri de pere. De la cireşele din mai şi din iunie, până toamna când erau ultimele poame, noi acolo aveam toate fructele. Şi tata altoia. Toţi măceşii care erau pe marginea drumului îi altoia şi îi făcea trandafiri: roşii, albi, roz… Şi tata, şi unchiu Simion au ştiut carte bine… Mama n-a ştiut carte. A-n-văţat-o să scrie tata. Tata aşa un scris frumos a avut, de ziceai c-a fost director.. Şi când te gândeşti că în zilele noastre sunt copii care nu mai ştiu carte, că nu mai vreau să înveţe… Când eram eu copilă, erau în Comoară pietre şi flori cum nu găseau niciunde altundeva. Eu acolo am crescut, acolo am copilărit şi a fost frumos. Când eram mică, aveam o singură păpuşă la care i-a făcut mama o rochiţă. Mama era foarte pricepută să facă lucru de mână. Am ţinut iepuri de Angora, îi pieptăna şi din părul lor pe care ea l-a tors, mi-a făcut o rochiţă şi o bluză. Dacă am văzut că a rămas un pic de material, i-am spus:
‒ Mamă, fă-i o rochiţă şi la păpuşă, şi mama i-a făcut. Era o păpuşoacă mare, din cârpe… Nu era urâtă… Ieşeam cu ea când aveam un pic de vreme pe Piatră la Pătruţ, peste drum de casa noastră, între nuci. Acolo mă jucam. Nu departe era o piatră care mă speria, de nu vă pot spune… Era între părău şi drum, dinsus de grădina lui Afrim, pe-o dungă, către cale. Pe-acolo urcau oamenii cu vacile… Era neagră, mare, toată găuri… Avea fel de fel de găuri şi deascunzişuri în ea… Pe lângă piatră, cărarea ocolea un pic… Ziua, când bătea soarele pe ea, piatra asta strălucea ca diamantul, numai când şi când… Seara, cine o vedea din sat licărind, putea gândi că-i o piatră năstrămată… Ea şi acum e acolo, că piatra nu o poate măcina atât de uşor timpul… Când venea târziu de la lucru, mama mă mai trimitea în sat, să aduc câte ceva de mâncare.
‒ Du-te, Leonoră până la boltă!
Mă duceam, dacă mă trimitea mama, dar atâta îmi era de frică… Când ajungeam lângă ea, mi se făcea frică să nu strălucească. Când trebuia să trec pe lângă piatra asta, aveam impresia că ies din ea capete de şopârlă… Mi se părea că-i ceva ciudat pe-acolo şi de speriată, parcă zburam, nu alta… Când şi când întorceam capul înapoi, să văd dacă nu cumva mă ajunge cineva din urmă…. Odată, chiar a ieşit din ea ceva şi s-a aruncat către mine. Poate că o fi fost numai o şopârlă speriată, dar cum vorbeau bătrânii de balauri, mie nu ştiu ce mi s-a părut… Înapoi, era şi mai rău, că nu era curent şi veneam prin întuneric… Toată viaţa de-atunci mi-a fost frică de piatra aia şi am ocolit-o…. Altfel, nu eram fricoasă…
Cum treceam de ea, era Pusta. Pusta era un loc plin de verdeaţă… Nu ştiu de ce i-o zis „pustă”, când acolo era un colţ de rai… Gândeai că Dumnezeu Sfântul a pus raiul acolo… Un loc frumos ca acela eu altul n-am văzut… Era o iarbă mică, verde spre alb, cu păiuş. Nu se făcea iarba mai mare de-o palmă, dar vara atâtea flori erau acolo, de nu vă puteţi închipui… Toate florile sălbatice, de toate culorile erau acolo… Nu ştiu de unde ieşea atâta floare…
Într-o parte, în stânga drumului şi acolo este o piatră mare cât o uşă de beci, dreaptă, ca o masă… Are vreo şapte-opt metri de lungă şi cam patru metri de lată. Parcă acuma o văd… Asta era o piatră caldă şi bună, ca o pâine de pe vremea uriaşilor, învrâstată cu negru şi cu alb…
Piatra asta îmi era ca o prietenă. Nu era zi, când veneam de la şcoală, să nu trec pe la ea. Mă urcam pe ea şi stăteam o vreme cu ea, că era caldă de la soare. Anul trecut m-am dus până acolo, că mi-a fost dor… M-am dus s-o văd… Lângă ea creşte acum un nuc. N-am mai văzut-o, că aproape a acoperit-o pământul… Mult m-am învârtit până mi-am găsit piatra… Acuma, piatra aia de care mă speriam eu s-a acoperit cu pământ… Era lângă drum şi locul s-o ţârăit… A venit pământul peste ea… Comoara nu mai este cum era odată… Bătrânii au murit, oamenii au lăsat locurile pustii şi s-a-mpădurărit cu acăţi şi cu pui de prun… Într-o parte, în stânga drumului şi acolo este o piatră mare cât o uşă de beci, dreaptă, ca o masă… Are vreo şapte-opt metri de lungă şi cam patru metri de lată. Parcă acuma o văd… Asta era o piatră caldă şi bună, ca o pâine de pe vremea uriaşilor, învrâstată cu negru şi cu alb… Piatra asta îmi era ca o prietenă. Nu era zi, când veneam de la şcoală, să nu trec pe la ea. Mă urcam pe ea şi stăteam o vreme cu ea, că era caldă de la soare. Anul trecut m-am dus până acolo, că mi-a fost dor… M-am dus s-o văd… Lângă ea creşte acum un nuc. N-am mai văzut-o, că aproape a acoperit-o pământul… Mult m-am învârtit până mi-am găsit piatra… Acuma, piatra aia de care mă speriam eu s-a acoperit cu pământ… Era lângă drum şi locul s-o ţârăit… A venit pământul peste ea… Comoara nu mai estecum era odată… Bătrânii au murit, oamenii au lăsat locurile pustii şi s-a-mpădurărit cu acăţi şi cu pui de prun…
Sursa bibliografică: Baba Marinela, Tiutiu Daniel, Jorj Monica, Orian Georgeta și Firu Meda, Tărâm de legendă. Editura eVertical, 2017.
